12

Timpul se sparsese; fiecare apucam din el ce puteam, si nici macar nu mai curgea peste tot la fel: în glezne trecea o luna, în genunchi o zi, în coasta o ora, pe limba un minut si-n tâmpla o secunda. Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei, tu - la cealalta, ca doua toarte de amfora. Numai cuvintele zburau intre noi, inainte si inapoi. Virtejul lor putea fi aproape zarit, si deodata, îmi lasam un genunchi, iar cotul mi-infigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinata de caderea vreunui cuvint. Tu plutesti ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iti sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatra rosie, si astepti sa-ti spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am ispravit de mult sa ti le mai spun. Gura mea e-n tacerea cea mai desavârsita,  înclinata ca matasea unui steag într-o zi fara vânt. O, nu pleca nicaieri! Îmi voi rupe inima cu un singur gest al mâinii, ca sa rasara durerea care stie numele durerii, ca sa rasara dragostea mea de femeie care stie numele tau ciudat, de barbat. Eu zic “do” el zice “re” si se isca tandru sunet,  nu stiu cum, nu stiu de ce. Deodata au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitara care lasa in seara o umbra grea, triunghiulara. Dupa aceea au inceput sa cante si melodia a intins spre tine bratele ei reci. Eu ma uitam in pamant, in miezul pamantului, sa te zaresc cand ai sa treci. Iar nu mai suntem noi însine, nu mai stim de unde începem si unde ne sfârsim, în spatiul dat, rezemat pe coloana acestor secunde. De ce te-oi fi iubind, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger. Nici nu-mi mai amintesc ce cantai…ma culcasem langa glasul tau si te iubeam. Parca dormim si visam.

____________________
versuri culese din poezii de nichita stanescu( aeroport de toamna, poveste sentimentala, tu plutesti, treaba ta, muzica, basorelief cu indragostiti, cantec fara raspuns, cantec de dor, parca dormim si visam)