sentimentul ca nu mai ai sentimente.
de fapt...realizarea acestui lucru.
cred ca mi-am lasat sentimentele acolo, pe bordura, in ultimul 'te iubesc' pe care ti l-am spus. si nu l-ai auzit. nici nu trebuia- cred ca stiai asta. l-am scris cu un fir de iarba pe ciment. acolo au ramas toate sentimentele mele in momentul in care am inchis telefonul. mi-am sters ultimele lacrimi de iubire sincera si am plecat mai departe.
m-am mintit ca mi-e bine in bratele altcuiva. apoi am tot continuat sa caut ceea ce am avut o data. sau...sa caut... "ceva". am pierdut ideile pe care le aveam fata de relatii. m-am pierdut pe mine, cea care eram.
de aia e haos. sunt ca o nava care a deviat de la coordonatele initiale. m-am pierdut in marele ocean. daca eu nu ma pot gasi, cum m-ar putea salva "el-ul" la care sper?! trebuie sa imi recapat puterile, sa respir adanc, sa imi spun ca pot sa fac asta, apoi sa incep sa inot spre uscat.
epava. haos. neliniste. lacrimi. dorinte. ganduri. instabilitate.
degeaba caut alinare si afectiune in bratele, buzele, vorbele lor. atata timp cat plutesc pe ape necunoscute, singurul lucru pe care il fac este sa incalcesc si mai tare dezordinea din capul meu. si sa incep sa creez cate un mic scurtcircuit in capetele unora dintre ei.
si daca stiu, totusi, ca nu rezolv nimic cu alergarea asta oarba, de ce mai continui? de ce ma incapatanez sa cred ca asta e lucrul cel mai bun pe care l-as putea face? de ce nu ma pot opri?
pentru ca...in lipsa chestiei adevarate...artificialul este de multe ori acceptat. si cand nevoia de a ma simti din nou iubita devine prea mare, ma multumesc consolandu-ma cu un sarut necunoscut. nu stiu cat bine face pe termen lung...dar pe termen scurt imi este indeajuns...
